Stabilitatea din mintea Președintelui
Nicușor Dan crede că alegătorii săi sunt nemulțumiți pentru că reformele statului nu au venit suficient de repede. Într-un interviu acordat recent Euronews România, președintele a spus-o aproape literal: cei care îl critică ar avea "așteptări de reformă rapidă", când, în opinia sa, urgența momentului pentru România este stabilitatea și colaborarea între partide. Explicația este comodă. Oamenii n-ar fi supărați pentru că țara stă pe loc, ci doar pentru că sunt nerăbdători. Iar președintele, ni se spune, ar fi sacrificat viteza reformelor pentru un bun superior: stabilitatea României.
Președintele Nicușor Dan ne spune, în esență, că a ales stabilitatea în locul reformelor grăbite. Sună cumpătat, responsabil și aproape părintesc. Un om de stat nu se aruncă, nu răstoarnă masa, nu schimbă țara peste noapte. Cântărește, discută, mediază și păstrează echilibrul.
Problema este că, în timp ce președintele ne vorbește despre echilibru, România se clatină.
De peste patru luni, țara nu are un guvern cu puteri depline. Guvernul Bolojan a fost demis pe 5 mai, prin moțiunea de cenzură depusă de PSD și AUR. Prima desemnare de premier care a urmat, Eugen Tomac, s-a retras înainte de a ajunge la votul din Parlament. A doua, Adrian Veștea, a fost respinsă de plen pe 22 iunie. De atunci, construirea unei majorități a rămas suspendată între consultări, tatonări și promisiunea repetată că problema va fi rezolvată "în zilele următoare", ultima oară rostită chiar de președinte la începutul lunii septembrie.
Zilele următoare au devenit între timp luni.
Parlamentul nu oferă o majoritate coerentă, partidele nu se mai înțeleg nici asupra formulei de guvernare, nici asupra premierului, nici asupra reformelor pe care pretind că le susțin. Fiecare negociază cu fiecare și, în același timp, se pregătește să-l trădeze. Nimeni nu conduce, dar toată lumea explică de ce ceilalți sunt vinovați.
Aceasta nu este stabilitate. Este blocaj administrat.
Economia nu confirmă nici ea seninătatea prezidențială. Comisia Europeană estimează, în prognoza sa de primăvară, pentru România o creștere de numai 0,1% în 2026, o inflație medie de 7% și un deficit bugetar de 6,2% din PIB. Consumul slăbește, puterea de cumpărare scade, iar incertitudinea politică descurajează investițiile. Nu asistăm la prăbușirea țării, dar nici nu putem numi stabilitate o economie care înaintează cu viteza unui bolnav împins pe coridorul spitalului.
Iar societatea fierbe. Nu neapărat spectaculos, nu încă în stradă și nu într-o singură direcție. Fierbe prin neîncredere, oboseală, radicalizare și sentimentul tot mai răspândit că statul cere mereu sacrificii de la aceiași oameni, în timp ce pentru sine găsește permanent scutiri, excepții și explicații.
Poate că aici se află adevărata ruptură dintre președinte și alegătorii săi.
Oamenii care l-au votat nu așteptau miracole în câteva luni. Nu cereau demolarea statului și nici revoluții făcute la lumina telefonului. Așteptau însă direcție, fermitate și semnul că instituțiile încep, în sfârșit, să se miște. Așteptau ca președintele care vorbise despre schimbarea fundamentală a statului să nu devină contabilul prudent al stagnării lui.
În locul schimbării au primit precauție. În locul reformei au primit consultări. În locul unui guvern au primit explicații despre dificultatea desemnării unui premier. Iar acum li se spune că toate acestea au fost prețul stabilității.
Dar ce fel de stabilitate este aceea în care guvernul nu mai are puteri depline, majoritatea parlamentară nu există, reformele sunt amânate, economia stagnează, iar oamenii își pierd încrederea?
Există o diferență uriașă între stabilitate și nemișcare. Un stat stabil poate suporta schimbarea. Un stat încremenit se teme de ea. Stabilitatea înseamnă instituții funcționale, majorități transparente, decizii previzibile și responsabilități asumate. Nu înseamnă conservarea blocajului pentru ca acesta să nu producă zgomot.
Președintele pare să fi confundat liniștea de la Cotroceni cu liniștea țării.
Este posibil ca, din birourile Administrației Prezidențiale, România să pară stabilă. Drapelul este la locul lui, ceremoniile încep la timp, comunicatele sunt echilibrate, iar consultările se desfășoară civilizat. Numai că, dincolo de porțile palatului, oamenii plătesc facturi mai mari, firmele încearcă să ghicească ce taxe vor urma, administrația așteaptă decizii, iar partidele își pregătesc următoarea încăierare.
Aceasta este stabilitatea din mintea Președintelui: o țară care nu cade pentru că a fost sprijinită de toate zidurile între care a rămas blocată.
Nicușor Dan nu este vinovat pentru toate crizele României. Nu el a inventat partidele care se răzgândesc, majoritățile negociate pe sub masă sau statul care se apără de orice tentativă de reformă. Dar este președintele țării, iar funcția nu îi permite să se comporte ca un observator rezonabil al unui eșec colectiv.
Uneori, stabilitatea nu se păstrează prin amânarea deciziei. Se pierde tocmai pentru că nimeni nu îndrăznește să decidă.
Iar când realitatea contrazice discursul, nu realitatea trebuie declarată instabilă. Discursul trebuie schimbat.