PNL, Bolojan și integritatea
Ce am înțeles, târziu, despre cuvântul dat în politică

Miercuri, 26 august, s-au întâmplat la București două lucruri, la numai câteva ore distanță. Luat separat, fiecare ar putea trece drept o știre de sfârșit de vară. Puse însă cap la cap, spun o poveste întreagă despre politică, principii și prețul cuvântului dat.
La prânz, Senatul a votat Legea integrității.
Seara, România a pierdut 770 de milioane de euro.
Legea a trecut, în calitate de for decizional, cu voturile tuturor partidelor, mai puțin ale USR. În text a rămas un amendament introdus de PSD: cel care are o hotărâre definitivă prin care a fost constatat în conflict de interese sau în stare de incompatibilitate își pierde mandatul. Nu la încheierea lui, cum prevedea regula de până acum. Imediat.
În iunie, Înalta Curte îl declarase pe Dominic Fritz, primarul Timișoarei și președintele USR, în conflict de interese. Legea nu-i poartă numele. Presa i l-a dat însă fără ezitare: „amendamentul Fritz”.
PNL a votat pentru.
În aceeași zi, Ilie Bolojan a explicat public de ce. Prevederea este, în cuvintele sale, „profund imorală și incorectă”, deoarece schimbă regulile în timpul jocului. Dar interesul țării de a îndeplini jaloanele din PNRR până la 31 august ar fi fost mai presus de orice altă discuție. A promis că legea nu poate rămâne astfel și că PNL va susține, alături de USR, corectarea ei — „nu pentru un om”, ci pentru reguli corecte.
Cu alte cuvinte: votăm o lege pe care o considerăm imorală pentru a nu pierde banii.
Seara, președintele a anunțat că partidele nu au ajuns la un acord asupra legii salarizării, celălalt jalon de care depindea aceeași tranșă. Cele 770 de milioane de euro se pierd.
Aceiași bani.
Prețul moral a fost plătit la prânz. Marfa n-a mai ajuns până seara.
Am jucat fotbal suficient cât să știu ce înseamnă să schimbi regula în minutul optzeci. Nu mai contează cine marchează după aceea. Meciul este deja altul, iar cel care a acceptat schimbarea nu mai poate protesta la final, oricâte declarații ar da în vestiar.
Diferența este că, pe teren, măcar îl vezi pe arbitru.
În Parlament, arbitrul stă în bancă și votează.
Se vorbește mult, zilele acestea, despre loialitate. Că PNL și-a votat partenerul de guvernare afară din primărie. Că USR a rămas singur. Că aliații nu se poartă astfel.
Cred că discuția pornește greșit.
În politică, loialitatea nu este o virtute. Este un calcul cu termen de valabilitate. Durează exact cât durează interesul care a produs-o și nici măcar o zi în plus. Când interesul dispare, loialitatea nu se rupe zgomotos. Se evaporă discret, însoțită de explicații rezonabile și de un ton grav.
Nimeni nu spune: „Te-am trădat”.
Toți spun: „A fost o decizie grea”.
Noi, juriștii, avem un limbaj pentru asemenea situații. Vorbim despre o obligație asumată sub condiție. Există, produce efecte și pare perfect valabilă pe hârtie — până când condiția se împlinește. Atunci se stinge de la sine, fără ca cineva să-și mai asume vina.
Cuvântul politicianului este o obligație afectată de o condiție pe care numai el o cunoaște.
Ție nu ți-o spune. Nu fiindcă te-ar minți neapărat în clipa în care face promisiunea, ci fiindcă, dacă ți-ar dezvălui și condiția, cuvântul lui nu ar mai valora nimic. Un angajament public din care ai cunoaște și clauza rezolutorie ar fi, poate, sincer. Dar ar deveni complet inutil.
De aceea ți se oferă numai prima parte, cea frumoasă.
Partea cu „dacă” rămâne nescrisă, într-un sertar. Va fi scoasă de acolo doar când va deveni necesară.
Ca să fiu drept, dilema a fost reală. Termenul era 31 august, jalonul trebuia îndeplinit, iar respingerea legii punea în pericol banii. Pot urmări această logică până la capăt fără să mă revolt: dacă trebuie să alegi între o nedreptate făcută unui om și o pagubă făcută unei țări, alegi țara.
Se spune, pe surse, că liberalii vor susține, la începutul sesiunii parlamentare, proiectul prin care amendamentul va fi eliminat din lege. S-ar putea chiar să o facă.
Numai că această socoteală avea un singur argument în favoarea ei: certitudinea. Nedreptatea era sigură, dar trebuiau să fie siguri și banii.
Până seara, când s-a văzut că nu erau.
Iar aceasta este partea pe care nu o pot trece cu vederea. Nu votul în sine — orice vot poate primi o explicație. Ci faptul că, în aceeași zi, în aceeași clădire, aceleași partide care ceruseră sacrificarea unui principiu în numele banilor au ratat celălalt jalon de care depindeau exact acei bani.
PNL îi acuză pe social-democrați că au tergiversat ani la rând legea salarizării și că și-au încălcat inclusiv angajamentul asumat în fața președintelui. Poate că este adevărat. Probabil că este.
Dar acuzația nu schimbă aritmetica: cel care a acceptat să plătească prețul moral a făcut-o pentru a cumpăra ceva ce, în realitate, nu mai era de vânzare.
De aceea, întrebarea nu mai este dacă PNL a fost loial față de USR.
Întrebarea este pe ce se sprijină, în România, cuvântul dat.
Dacă ar fi să judec după ziua de miercuri, răspunsul este simplu: se sprijină pe termen. Cât timp curge termenul, ține și cuvântul. După ce termenul a trecut, se redactează un comunicat.
Nu contează cine îl semnează. Toți semnează, pe rând, același comunicat, schimbând doar subiectul, predicatul și numele celui vinovat.
Am citit suficiente contracte la viața mea ca să știu ce înseamnă o clauză fără sancțiune. Este un rând de text așezat acolo pentru a da bine la lectură. Nimeni nu-l invocă, nimeni nu-l aplică, iar încălcarea lui nu produce nicio consecință. Există numai pentru a te convinge să semnezi mai ușor.
Cam așa arată și cuvântul dat în politică.
O clauză fără sancțiune.
Nu banii mă supără cel mai tare. Banii se pierd, se mai cer, se reprogramează sau se înlocuiesc cu alți bani. Peste doi ani, probabil că puțini își vor mai aminti suma și aproape nimeni jalonul.
Mă supără altceva.
Faptul că, după atâția ani în care am citit acte și le-am explicat oamenilor că o promisiune făcută în fața martorilor trebuie să însemne ceva, am stat miercuri seara în fața televizorului ca un om care încă se aștepta la altceva.
La sfârșit, îmi rămâne o singură nedumerire.
Nu de ce au votat așa.
Ci de ce m-am mirat.
