Mai există onoare în România?

Onoarea nu se dovedește atunci când funcția este sigură, uniforma impecabilă și puterea suficient de mare încât nimeni să nu îndrăznească să pună întrebări. Onoarea se dovedește în clipa în care trecutul te ajunge din urmă, iar rămânerea ta într-o funcție publică începe să apese asupra instituției pe care o conduci.

Generalul Lucian Pahonțu conduce Serviciul de Protecție și Pază de peste două decenii. A traversat mandate prezidențiale, guverne, crize politice și schimbări de regim parlamentar. Președinții au venit și au plecat. El a rămas.

Acum, o investigație Recorder, bazată pe documente și mărturii, susține că, înainte de 1989, Lucian Pahonțu a fost ofițer în Trupele de Securitate și comandant de pluton în unitatea mobilizată la București în noaptea de 21 decembrie. Documentele îl plasează în dispozitivul din zona baricadei de la Intercontinental, acolo unde represiunea comunistă a lăsat în urmă morți, răniți, oameni bătuți și sute de arestări. Aceeași investigație indică prezența sa și în dispozitivul folosit pentru evacuarea Pieței Universității, în iunie 1990.

Aceste informații trebuie cercetate până la capăt. Ele nu constituie, singure, o condamnare penală și nu ne permit să atribuim unei persoane fapte concrete care nu au fost dovedite individual. Dar nici nu pot fi tratate ca o bârfă de presă peste care statul român să treacă în tăcere.

Pentru că aici nu discutăm despre un funcționar oarecare. Discutăm despre omul aflat de peste douăzeci de ani la conducerea serviciului însărcinat să protejeze președintele României și cele mai importante instituții ale statului democratic.

Iar întrebarea nu mai este doar ce a făcut locotenentul Pahonțu în decembrie 1989. Întrebarea este dacă generalul Pahonțu mai poate conduce SPP câtă vreme asupra trecutului său planează asemenea suspiciuni.

Într-o democrație matură, răspunsul ar fi simplu: s-ar retrage până la clarificarea situației.

Nu pentru că ar recunoaște prin aceasta vreo vinovăție. Demisia nu este o sentință. Retragerea temporară sau definitivă dintr-o funcție publică nu înlocuiește cercetarea istorică, investigația instituțională ori judecata unei instanțe. Este doar recunoașterea unui principiu elementar: instituția trebuie protejată chiar și de suspiciunile care îl privesc pe omul aflat la conducerea ei.

Demisia ar spune: „Funcția nu îmi aparține.”

Ar spune: „SPP este mai important decât cariera mea.”

Ar spune: „Mă retrag pentru ca adevărul să poată fi stabilit fără ca puterea funcției mele să umbrească cercetarea.”

Acesta ar fi un gest de onoare.

Dar România pare să fi uitat sensul acestui cuvânt. La noi, demisia este privită ca o recunoaștere a vinovăției și, prin urmare, trebuie evitată cu orice preț. Demnitarii nu pleacă atunci când compromit instituția. Pleacă numai când sunt obligați. Nu se retrag când apar întrebări grave, ci angajează purtători de cuvânt care să explice de ce întrebările sunt răuvoitoare. Nu consideră funcția o responsabilitate temporară, ci un bun personal care trebuie apărat până la ultima procedură, până la ultima portiță și până la ultimul protector politic.

În România, onoarea a fost înlocuită cu prezumția de nevinovăție folosită abuziv ca scut politic.

Desigur, orice om beneficiază de prezumția de nevinovăție în fața legii. Dar exercitarea unei funcții publice nu este un drept fundamental. Nimeni nu are dreptul constituțional de a conduce la nesfârșit un serviciu esențial al statului. Pentru a rămâne într-o asemenea poziție nu este suficient să nu existe o condamnare penală. Este nevoie de încredere publică, credibilitate și o biografie compatibilă cu valorile instituției.

Iar tocmai aici se află marea problemă.

Cum poate un stat născut, cel puțin oficial, din Revoluția din decembrie 1989 să păstreze la conducerea serviciului care îi protejează președintele un om despre care documentele arată că s-a aflat în dispozitivele fostelor Trupe de Securitate mobilizate împotriva manifestanților?

Cum poate România să pretindă că și-a respectat morții Revoluției când au fost necesari aproape 37 de ani și o investigație jurnalistică pentru ca aceste informații să ajungă în fața publicului?

Și cum se explică faptul că dosarul lui Lucian Pahonțu nu a fost lămurit timp de 18 ani de instituțiile plătite tocmai pentru clarificarea trecutului comunist?

CNSAS a primit abia acum documente suplimentare și a reluat verificările. Dosarul profesional s-ar afla în arhivele Jandarmeriei, instituție care a preluat documentele fostelor Trupe de Securitate. Dincolo de răspunderea individuală a generalului, avem, așadar, o posibilă răspundere instituțională mult mai largă. Cine a știut? Cine nu a întrebat? Cine nu a trimis documentele? Cine a acceptat ca un asemenea trecut să rămână neclarificat în timp ce Pahonțu conducea SPP sub mai mulți președinți?

Tăcerea instituțiilor nu mai poate fi prezentată drept prudență. După atâția ani, ea seamănă mai degrabă cu protecția.

Președintele României nu se poate ascunde în spatele CNSAS și nici nu trebuie să aștepte ani pentru finalizarea unei proceduri. Are obligația să ceară toate documentele, să solicite explicații publice și să evalueze dacă Lucian Pahonțu mai poate rămâne în fruntea SPP. Atunci când încrederea într-o instituție strategică este pusă sub semnul întrebării, neutralitatea șefului statului devine complicitate prin pasivitate.

Generalul Pahonțu are, totuși, posibilitatea unui gest care nu depinde de președinte, de CNSAS sau de procurori. Poate să plece singur.

Poate să ofere explicații complete, să ceară desecretizarea și publicarea tuturor documentelor referitoare la activitatea sa și să se pună la dispoziția instituțiilor care cercetează adevărul. Poate demonstra că onoarea militară nu este o formulă rostită la ceremonii, ci capacitatea de a așeza interesul statului deasupra interesului personal.

Dacă investigațiile vor arăta că nu a participat la acte de represiune, adevărul îi va repara reputația. Dacă vor demonstra contrariul, atunci România va trebui să răspundă unei întrebări mult mai grave: cum a fost posibil ca un om implicat în dispozitivele represive ale vechiului regim să ajungă și să rămână timp de peste douăzeci de ani în centrul puterii democratice?

Demisia nu ar șterge trecutul. Dar ar deschide o ușă către adevăr.

Rămânerea în funcție transmite, în schimb, mesajul cu care România ne-a obișnuit: că puterea este mai importantă decât memoria, că instituțiile îi apără pe cei care le conduc și că timpul poate transforma orice răspundere într-o notă de subsol.

Mai există onoare în România?

Există, fără îndoială, printre oamenii care își fac datoria fără să fie văzuți, printre cei care refuză compromisul și printre familiile care încă așteaptă adevărul despre morții din decembrie 1989. Există în jurnaliștii care caută documente acolo unde statul a preferat să păstreze tăcerea. Există în cei care nu acceptă ca memoria victimelor să fie negociată.

Întrebarea este dacă mai există onoare și la vârful statului.

Generalul Lucian Pahonțu poate răspunde printr-un singur gest.

Să demisioneze.