Imaginea unui șarlatan cu budigăi roșii

Există fotografii care nu surprind numai un om, ci dezbracă un personaj. Nu pentru că omul ar fi literalmente dezbrăcat, ci pentru că, într-o fracțiune de secundă, toate veșmintele simbolice pe care și le-a croit cu grijă dispar: mantia de salvator, armura de martir, costumul de președinte providențial, tunica de apostol al pământului strămoșesc.

Rămân budigăii.

Roșii.

Și, în jurul lor, procurorii.

Imaginea lui Călin Georgescu surprins din spate, în pantaloni scurți roșii, în timp ce anchetatorii efectuează percheziții la locuința sa, are ceva din cruzimea involuntară a marilor fotografii politice. Nu dovedește nicio infracțiune și nu poate înlocui un proces. Prezumția de nevinovăție nu se suspendă fiindcă o fotografie este caraghioasă. Dar imaginea spune altceva, poate chiar mai important pentru înțelegerea fenomenului public: ne arată distanța dintre omul real și personajul pe care acesta l-a vândut unei țări întregi.

Până ieri, personajul vorbea ca și cum ar fi primit adevărul direct de la izvoarele dacice. Nu răspundea, revela. Nu explica, profețea. Nu participa la politică, cobora în istorie. Apa avea memorie, poporul avea o misiune, iar el părea singurul care primise parola de acces la destinul național. Cuvintele lui nu trebuiau analizate, ci contemplate. Contradicțiile nu erau greșeli, ci mistere. Absurditățile nu erau absurdități, ci adevăruri atât de adânci încât numai cei inițiați puteau pretinde că le înțeleg.

Așa se construiește șarlatanul politic: nu oferind dovezi, ci cerând credință; nu răspunzând la întrebări, ci disprețuindu-i pe cei care le pun; nu convingând prin logică, ci hipnotizând prin solemnitate. El nu spune niciodată simplu ceea ce ar putea spune complicat. Îmbracă banalitatea în metafizică, ignoranța în mister și ambiția personală în destin colectiv.

Șarlatanul nu vrea alegători. Vrea discipoli.

Iar discipolului nu-i ceri să verifice. Îi ceri să creadă că liderul este urmărit tocmai pentru că spune adevărul, atacat tocmai pentru că este curajos și anchetat tocmai pentru că sistemul se teme de el. În această religie politică, orice fapt devine confirmare. Dacă guru vorbește, are dreptate. Dacă tace, pregătește ceva măreț. Dacă este liber, poporul l-a apărat. Dacă procurorii îi bat la poartă, sistemul îl prigonește. Este o construcție perfect închisă, în care realitatea poate intra numai după ce se descalță și îngenunchează.

Numai că uneori realitatea refuză ceremonialul.

Intră pe poartă dimineața, însoțită de anchetatori, și îl găsește pe profet nepregătit pentru posteritate. Fără costum, fără cravată, fără lumină atent așezată pe chip, fără muzică solemnă și fără camera de filmat care să aleagă unghiul eroic. Îl găsește omenește, aproape comic, într-o pereche de pantaloni scurți roșii.

Nu pantalonii îl compromit. Orice om are dreptul să poarte ce dorește în propria curte. Ridicolul se naște din contrast: între grandilocvența personajului și banalitatea apariției, între omul care se prezenta drept ultimul zid al națiunii și cetățeanul surprins în timp ce statul îi cercetează locuința, între Mesia digital și domnul în budigăi care așteaptă lângă mașină.

Dar ar fi o greșeală să credem că fotografia îl distruge. Credincioșii adevărați nu abandonează atât de ușor. Ei vor vedea în roșul pantalonilor culoarea sacrificiului, în ținuta sumară dovada smereniei și în prezența procurorilor confirmarea conspirației universale. Probabil că până la prânz cineva va descoperi că roșul este culoarea voievozilor, că pantalonii scurți simbolizează întoarcerea la puritatea originară, iar mersul spre bazin reprezintă legătura sacră dintre conducător și apa care păstrează informația.

Șarlatania nu moare când este demascată. Se adaptează.

Dosarul despre care vorbesc procurorii privește acuzații grave, iar vinovăția poate fi stabilită numai de instanță. Nu știm încă unde se termină suspiciunea și unde începe proba. Tocmai de aceea, un om lucid nu trebuie să pronunțe sentințe înaintea judecătorilor. Însă tot omul lucid are dreptul să judece spectacolul public, impostura intelectuală și mecanismul prin care un politician își transformă lipsa de răspunsuri într-o aură spirituală.

România nu duce lipsă de oameni care promit să o salveze. Duce lipsă de cetățeni care să-i întrebe, înainte de a îngenunchea: de unde știți, ce dovezi aveți, cine vă finanțează, ce ați făcut concret și de ce ar trebui să vă credem?

Poate că aceasta este adevărata valoare a fotografiei. Nu ne arată un om vinovat. Asta nu poate hotărî obiectivul unei camere. Ne arată cât de puțin rămâne dintr-un profet atunci când îi scoți decorul, ecoul, lumina și mulțimea fascinată.

Rămâne un om.

O anchetă.

Și o pereche de budigăi roșii în care s-a prăbușit, pentru o clipă, toată măreția de carton a unui fals Mesia.