Guvernul Mureșan și mâna invizibilă a PSD

Pe hârtie, Guvernul Mureșan nu există.

PNL, USR și UDMR pot negocia ministere, pot scrie programe de guvernare, pot împărți responsabilități și pot fotografia viitoarea echipă pe treptele Palatului Victoria, dar toate acestea au o problemă destul de neplăcută: la capătul negocierilor trebuie să existe suficiente voturi în Parlament.

Și nu există.

De aici înainte însă se termină aritmetica și începe politica românească, această disciplină fascinantă în care uneori două plus două fac patru, alteori fac cinci, iar dacă negocierile durează suficient, pot produce chiar și un secretar de stat.

PSD nu trebuie să intre la guvernare. Trebuie doar să nu lase Guvernul să moară

Aici se află cheia întregii povești.

PSD nu trebuie să primească niciun minister pentru a deveni unul dintre principalii beneficiari politici ai situației și nici nu trebuie să semneze neapărat o coaliție cu PNL, USR și UDMR. Este suficient ca, într-o formă negociată politic, să existe voturile necesare pentru învestirea cabinetului.

Oficial, PSD poate rămâne în opoziție.

Poate critica Guvernul.

Poate respinge măsurile nepopulare.

Poate chema miniștrii la explicații.

Poate depune moțiuni simple, poate amenința cu moțiunea de cenzură și poate explica electoratului că nu are nicio responsabilitate pentru ceea ce face Executivul.

Și, în același timp, fiecare dimineață la Palatul Victoria poate începe cu aceeași întrebare nerostită:

Oare PSD mai lasă Guvernul să trăiască?

Aceasta poate fi o formă extrem de eficientă de putere parlamentară: să nu ai miniștri pe care trebuie să-i aperi, dar să ai voturile fără de care miniștrii celorlalți nu pot rezista.

Să nu răspunzi pentru guvernare, dar guvernarea să fie obligată să țină permanent un ochi spre tine.

Puterea fără factură

Participarea la guvernare costă.

Înseamnă miniștri, decizii, deficit, taxe, reforme, restructurări, nemulțumiri, facturi, greve și toate lucrurile pentru care cetățeanul caută, pe bună dreptate, pe cineva căruia să-i ceară socoteală.

Susținerea parlamentară condiționată este mult mai comodă.

Când Guvernul ia o măsură populară, poți spune că ai contribuit la stabilitatea țării. Când ia una nepopulară, poți aminti imediat că ești partid de opoziție.

Când Executivul are nevoie de voturi, negociezi.

Când nu are nevoie, îl critici.

Este aproape definiția politică a situației în care păstrezi telecomanda fără să cumperi televizorul.

Tocmai de aceea Siegfried Mureșan ar putea descoperi că adevărata negociere pentru formarea Guvernului nu privește atât numele miniștrilor, cât prețul politic al celor câteva zeci de voturi care îi lipsesc.

Iar acel preț nu trebuie confundat automat cu funcții sau ministere. Poate însemna limite ale programului de guvernare, proiecte legislative negociate, priorități bugetare, renunțarea la anumite reforme sau acceptarea altora și, mai ales, stabilirea duratei reale a experimentului.

Un guvern de trecere este mai ușor de tolerat decât un guvern de trei ani

Aici Mureșan are probabil cea mai importantă alegere politică.

Dacă vine în Parlament spunând că dorește mandat pentru o mare reconstrucție a României, va cere celorlalte partide să-i ofere prea mult.

Dacă vine însă cu un contract limitat — buget, deficit, fonduri europene, funcționarea administrației și câteva urgențe asupra cărora poate exista un acord parlamentar — discuția se schimbă.

Nu mai ceri PSD să susțină proiectul politic al adversarilor săi.

Îi ceri să permită funcționarea temporară a statului.

Diferența pare semantică, dar politic este enormă.

PSD ar putea spune propriului electorat că nu a intrat la guvernare și că nu susține ideologic cabinetul, ci doar evită prelungirea unei crize politice. Mureșan ar putea spune că a obținut voturile necesare fără să predea PSD conducerea Executivului. PNL și USR ar putea spune că guvernează, UDMR că a contribuit la găsirea unei soluții, iar fiecare ar pleca acasă cu propria versiune a victoriei.

În politica românească, acesta este uneori cel mai solid compromis posibil: toată lumea să poată declara că nu a pierdut.

Dar PSD are și el o problemă

Pentru social-democrați există însă o întrebare incomodă.

Este foarte simplu să spui că nu-l votezi pe Mureșan.

Dar după aceea trebuie să spui ce votezi.

Dacă acest cabinet cade, România nu primește automat altul în dimineața următoare, iar problema majorității parlamentare nu dispare odată cu premierul desemnat.

Dimpotrivă.

Se întoarce către cei care l-au respins.

Mureșan nu?

Atunci cine?

Cu ce majoritate?

Cu ce program?

Și, mai ales, cu voturile cui?

Acesta este motivul pentru care PSD poate deveni paradoxal partidul cu cea mai mare influență asupra negocierii, dar și partidul asupra căruia se poate întoarce presiunea dacă blocajul continuă. Cine are voturile decisive dobândește putere, dar primește inevitabil și întrebarea ce intenționează să facă cu ele.

Nicușor Dan a pus problema în brațele Parlamentului

Desemnarea lui Siegfried Mureșan nu a produs cele 233 de voturi și nici nu putea să le producă.

A produs însă ceva politic mai important: un test.

Până acum puteam discuta despre formule, variante, tehnocrați, guverne minoritare și combinații parlamentare ipotetice. Din momentul desemnării există un candidat concret care trebuie să intre în Parlament și să ceară votul de încredere.

Din acel moment dispar teoriile și începe numărătoarea.

Iar când începe numărătoarea, fiecare partid trebuie să arate ce dorește cu adevărat, nu doar ce declară la televizor.

Guvernul nimănui

Așa am putea ajunge la una dintre cele mai rafinate construcții ale politicii românești: Guvernul nimănui.

PNL va spune că este Guvernul său.

USR va spune că îl susține pentru reforme.

UDMR va spune că a ales responsabilitatea.

PSD va spune că nu este la guvernare.

Și totuși, dacă fără voturile social-democraților cabinetul nu poate exista, adevăratul centru de greutate al puterii s-ar putea afla nu în jurul mesei Guvernului, ci câteva străzi mai departe, în Parlament.

Siegfried Mureșan ar fi premier.

Miniștrii ar fi miniștri.

PSD ar fi în opoziție.

Numai că, înaintea fiecărei decizii importante, cineva ar trebui să numere din nou până la 233.

Iar atunci s-ar putea vedea cine conduce cu adevărat jocul.

Nu neapărat cel care stă la Palatul Victoria.

Ci acela care poate, fără să intre acolo, să decidă cât timp rămân ceilalți înăuntru.