Generalul care n-ar mai trebui să păzească democrația

Ceea ce a dezvăluit Recorder despre Lucian Pahonțu nu este o filă îngălbenită din dosarul unui militar de dinainte de 1989. Este o întrebare uriașă adresată statului român: cum a putut un ofițer al Trupelor de Securitate, aflat în dispozitivul de represiune din centrul Bucureștiului în noaptea de 21 decembrie 1989, să conducă peste două decenii serviciul care protejează președintele unei Românii democratice? Și cum a rămas acest lucru aproape necunoscut publicului?

Documentele sunt greu de ocolit. Lucian Pahonțu a fost ofițer în Trupele de Securitate, la UM 0305 Băneasa. În seara de 21 decembrie 1989, plutonul comandat de el a ajuns în dispozitivul din zona Universității, lângă baricada de la Intercontinental – unul dintre locurile unde regimul Ceaușescu încerca să-și salveze puterea prin forță. Acolo mureau, erau împușcați, bătuți și arestați oameni care strigau „Libertate!”. Și acolo se afla locotenentul Lucian Pahonțu.

Trebuie spus clar ce știm și ce nu știm. Nu există o dovadă publică că Pahonțu ar fi tras personal într-un manifestant, nici o hotărâre care să-l condamne pentru ucidere sau rănire. El a declarat că subunitatea sa nu a avut contact cu manifestanții și că muniția a rămas sigilată. Dar asta nu anulează întrebarea fundamentală: de partea cui se afla?

În noaptea aceea nu existau multe răspunsuri. De o parte – cei care cereau libertate. De cealaltă – aparatul dictatorului. Pahonțu era militar al acelui aparat și se afla în dispozitiv. Nu este o insultă. Este o realitate biografică pe care România avea dreptul să o cunoască înainte ca omul respectiv să petreacă douăzeci de ani aproape de vârful puterii.

Povestea nu se termină în 1989. La câteva luni după căderea lui Ceaușescu, în 13 iunie 1990, statul a evacuat prin forță Piața Universității. Din documentele și mărturiile citate de Recorder rezultă că UM 0305 a participat la operațiune. Un fost coleg, Radu Grigoraș, i-a menționat explicit pe locotenentul Pahonțu printre cei care au intervenit împotriva protestatarilor. Responsabilitățile individuale se stabilesc prin probe, nu prin verdicte jurnalistice. Dar problema publică rămâne devastatoare: același om apare în două momente în care statul și-a întors forța împotriva cetățenilor care cereau libertate.

După aceea, cariera sa nu s-a frânt. A crescut, a avansat, a ajuns general și șef al Serviciului de Protecție și Pază, unde a rămas peste două decenii. România a schimbat președinți, guverne și generații de lideri. Lucian Pahonțu a rămas.

Acesta este lucrul cel mai tulburător. Nu că un tânăr ofițer a executat ordine într-un sistem dictatorial. Ci că România democratică nu a întrebat suficient de serios ce ordine a executat, unde s-a aflat când românii erau împușcați pentru libertate și ce rol a avut. CV-ul său public menționează doar „comandant de pluton în Ministerul de Interne”. Nimic despre Trupele de Securitate, UM 0305, 21 decembrie sau Piața Universității.

Poate se explică administrativ. Moral, este mult mai greu. O democrație se construiește și prin memorie. Când memoria este amputată din biografiile oamenilor de la vârful statului, democrația începe să semene cu un decor.

Pahonțu a răspuns investigației fără a răspunde, de fapt, întrebărilor esențiale: a spus că a acționat conform normelor legale și principiilor de loialitate, onoare și integritate. Legal față de ce lege? În 1989, și ordinele lui Ceaușescu veneau prin instituțiile statului, iar dispozitivele de blocare erau „legale” în logica acelui regim. Există însă momente când „am respectat regulamentele” nu mai este suficient. Există diferență între legalitatea unei dictaturi și legitimitatea morală a unei democrații. Un om care conduce o instituție fundamentală de securitate trebuie să răspundă fără echivoc, prin adevăr, nu prin formule sau tăcere.

Mai grav: CNSAS nu a pronunțat încă o decizie privind relația lui Pahonțu cu fosta Securitate, deși au existat solicitări. O parte a arhivei Trupelor de Securitate se află încă la Jandarmerie. După treizeci și șapte de ani. Cât mai trebuie să aștepte România? Până când nu va mai trăi nimeni care să pună întrebări?

Problema depășește persoana lui. Este problema unei țări care a făcut Revoluția, dar nu și inventarul complet al celor care au reprimat-o. Am schimbat uniformele, denumirile și stemele. Prea adesea am păstrat oamenii, reflexele și tăcerile. Trecutul nu revine. Trecutul n-a plecat niciodată.

Lucian Pahonțu conduce SPP din decembrie 2005. A fost trecut în rezervă în 2024, dar a continuat să conducă instituția. După dezvăluirile de astăzi, situația nu mai poate fi tratată ca o simplă chestiune administrativă. El trebuie să ofere explicații complete. Președintele trebuie să le ceară. CNSAS trebuie să finalizeze verificările. Arhivele trebuie deschise.

Până la lămurirea faptelor, în opinia mea, Lucian Pahonțu nu mai are legitimitatea morală necesară pentru a conduce SPP. Nu din dorință de răzbunare, ci pentru că funcția presupune încrederea absolută a unei democrații. Iar încrederea nu poate exista acolo unde biografia are pagini ascunse exact în nopțile în care s-a scris cu sânge libertatea acestei țări.

În decembrie 1989, tineri au ieșit în stradă fără să știe dacă vor mai ajunge acasă. Unii n-au mai ajuns. Ei n-au avut funcții, stele pe umăr sau servicii de protecție. Au avut doar curaj și au stat în fața scuturilor. După treizeci și șapte de ani, România le datorează măcar atât: să afle cine se afla în spatele acelor scuturi și să decidă dacă acei oameni mai pot sta în fruntea instituțiilor care pretind că apără democrația.