Ciobaniada și tăcerea mieilor
Nu ciobanii sunt cea mai mare nenorocire a stânei, ci liniștea care se lasă atunci când ei încep să împartă turma. Puterea nu devine abuzivă doar pentru că păstorii uită de ce au primit toiagul, ci și pentru că mieii, văzând totul, aleg să nu scoată niciun sunet.
România nu mai este de mult o simplă stână. Este scena unei Ciobaniade fără sfârșit, o epopee grotescă în care fiecare cioban urcă pe deal convins că istoria începe odată cu el, își înfige toiagul în pământ și anunță turma că a găsit drumul spre pășunea promisă.
Ciobanii se schimbă, promisiunea rămâne.
Unii vin îmbrăcați în straie populare și vorbesc despre glie, neam și strămoși. Alții coboară din automobile negre, rostesc cuvinte europene și ne explică modernizarea stânei. Unii fluieră patriotismul, alții reforma, dar aproape toți descoperă, după ce ajung pe culme, că pășunea publică poate fi împărțită între rude, prieteni și dulăii credincioși.
Turma privește.
Vede gardurile ridicate în jurul celor mai bune locuri. Vede cum lâna este strânsă de la toți, dar cojoacele sunt croite numai pentru câțiva. Vede cum câinii de pază sunt hrăniți mai bine decât mieii pe care ar trebui să-i apere. Vede lupii apropiindu-se noaptea de stână și plecând dimineața fără să fie lătrați.
Turma vede și tace.
Aceasta este tăcerea mieilor. Nu inocența celor care nu înțeleg ce li se întâmplă, ci resemnarea celor care au înțeles prea bine și nu mai cred că vorbele lor pot schimba ceva. O tăcere făcută din teamă, oboseală, dependență și acel calcul mărunt al supraviețuirii care îl învață pe fiecare să-și plece capul cât timp foarfeca taie lâna vecinului.
Puterea cunoaște bine această tăcere și o cultivă cu grijă.
Nu este nevoie să închizi întreaga turmă dacă fiecare oaie se teme să iasă singură din rând. Nu trebuie să-i convingi pe oameni că nedreptatea este dreaptă; este suficient să-i convingi că împotrivirea este inutilă. Nu trebuie să ascunzi furtul, dacă îi poți face să creadă că toți fură. Nu trebuie să justifici incompetența, dacă ai reușit să-i obișnuiești cu ideea că nimeni nu ar putea face mai bine.
Așa se construiește stâna perfectă pentru orice putere: nu din garduri înalte, ci din neîncrederea celor aflați înăuntru.
Pentru ca mieii să nu vorbească împreună, ciobanii îi împart în turme mai mici. Cei de la munte sunt întorși împotriva celor de la câmpie, cei rămași acasă împotriva celor plecați, săracii împotriva celor și mai săraci, bugetarii împotriva celor din mediul privat, tinerii împotriva bătrânilor. Fiecăruia i se oferă câte un dușman suficient de apropiat pentru a nu-l mai vedea pe cel care ține foarfeca.
În timp ce oile se ceartă pentru câteva smocuri de iarbă, pășunea este parcelată. În timp ce discută despre culoarea gardului, stâna este trecută pe numele altcuiva. În timp ce li se cere să aleagă între doi lupi, ciobanii își împart liniștiți brânza.
Aceasta este Ciobaniada: zgomotul făcut de putere pentru a acoperi tăcerea societății.
La televizor, dulăii latră fără odihnă. În Parlament, ciobanii se acuză unii pe alții că au dus turma în direcția greșită, deși la lăsarea serii se întâlnesc la același foc. Prin instituții, contabilii stânei întocmesc grafice din care rezultă că oile trăiesc tot mai bine, chiar dacă ele găsesc tot mai puțină iarbă. Pretutindeni se vorbește, se promite, se explică și se justifică.
Numai mieii tac.
Tac atunci când un om nepregătit este așezat într-o funcție pentru că aparține turmei potrivite. Tac atunci când banul public devine moștenire de familie. Tac atunci când legea se aplică după rang, relații și grosimea cojocului. Tac atunci când li se spune că trebuie să suporte încă un sacrificiu, deși sacrificiul nu ajunge niciodată pe culmea unde locuiesc păstorii.
Nu tac fiindcă ar fi proști. Aceasta este explicația comodă a celor care disprețuiesc poporul tocmai pentru a nu-i înțelege frica. Mulți tac pentru că depind de o leafă, de o semnătură, de un contract sau de bunăvoința unui mic cioban local. Alții tac fiindcă au vorbit și nu s-a întâmplat nimic. Unii au obosit, alții au plecat, iar cei rămași au învățat că, într-o stână rău condusă, curajul individual este adesea pedepsit, în timp ce lașitatea colectivă este prezentată drept pace socială.
Tăcerea poate fi explicată. Nu poate fi însă declarată nevinovată la nesfârșit.
În clipa în care vedem nedreptatea și alegem să nu o numim, ea începe să ne aparțină. Când știm că păstorul fură, dar îl votăm fiindcă ne-a aruncat și nouă un braț de fân, nu mai suntem doar victimele lui, ci parte din sistemul care îl ține pe deal. Când cerem lege pentru ceilalți și excepție pentru noi, înseamnă că nu vrem o stână dreaptă, ci doar un loc mai aproape de iesle.
Ciobanii nu sunt atotputernici. Puterea lor este făcută din slăbiciunile pe care au reușit să ni le organizeze: frica unuia, interesul altuia, lehamitea tuturor. Toiagul lor pare greu numai pentru că fiecare miel crede că este singur.
Schimbarea nu începe atunci când turma găsește un cioban mai convingător. Am schimbat destui, iar după fiecare alegere am descoperit același gard, aceiași dulăi și aceeași foarfecă, purtată de o altă mână. Schimbarea începe atunci când oamenii încetează să mai aștepte păstorul providențial și înțeleg că rostul celui ales nu este să stăpânească turma, ci să-i slujească.
Democrația nu înseamnă să alegi, o dată la câțiva ani, cine va ține toiagul. Înseamnă să nu-l scapi nicio clipă din ochi.
Va veni poate o zi în care, de pe deal, se va auzi din nou porunca obișnuită:
Capetele jos și înainte!
Iar din vale nu va izbucni o răscoală și nu va porni nicio turmă furioasă. Se va întâmpla ceva mult mai periculos pentru cei care au confundat puterea cu proprietatea.
Un singur miel va ridica privirea și va spune:
Nu.
Dacă ceilalți vor continua să tacă, Ciobaniada va merge mai departe.
Dacă vor răspunde împreună, stâna nu va mai aparține niciodată ciobanilor.