Ce vrea, de fapt, Nicușor Dan?

Nicușor Dan a plecat la New York, dar a lăsat în România un premier desemnat să caute o majoritate care, deocamdată, nu există. De peste Ocean, președintele ne-a asigurat că își dorește ca acesta să reușească, deși a evitat până și să-i rostească numele. Siegfried Mureșan a devenit, în discursul prezidențial, „actualul premier desemnat”, o funcție fără persoană, un experiment politic despre al cărui eventual eșec se poate vorbi fără ca autorul experimentului să pară direct răspunzător.

Dacă experimentul reușește, România va avea un guvern. Dacă eșuează, spune președintele, vor urma „alte discuții”.

Aici începe nedumerirea.

Guvernul Adrian Veștea a fost deja respins de Parlament. Au trecut și cele 60 de zile prevăzute de Constituție de la prima solicitare de învestitură. Dacă și Guvernul Mureșan va cădea la vot, va fi îndeplinită și ultima condiție cerută de articolul 89: respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.

Din acel moment, Nicușor Dan va putea dizolva Parlamentul.

Va putea. Nu va fi obligat.

Această diferență dintre „poate” și „trebuie” conține întreaga miză a momentului politic. Constituția îi va pune președintelui în mână arma anticipatelor, dar nu-i va cere să apese pe trăgaci. El va putea dizolva Parlamentul sau va putea relua consultările. Va putea chema din nou partidele la Cotroceni, va putea desemna un tehnocrat, va putea încerca o rotație, o formulă minoritară sau orice altă combinație despre care acum vorbește prudent, ca despre niște obiecte aflate într-o vitrină.

De aceea, întrebarea nu mai este ce îi permite Constituția.

Întrebarea este ce vrea Nicușor Dan.

Dacă ar urmări cu adevărat alegerile anticipate, traseul pare aproape desenat: îl trimite pe Siegfried Mureșan la vot, Guvernul este respins, consultă președinții Camerelor și liderii grupurilor parlamentare, apoi decide dizolvarea Parlamentului. Nu ar fi obligat să o facă, dar ar avea temeiul constituțional necesar.

Numai că președintele vorbește deja despre ceea ce se va întâmpla după eșec: alte discuții, alte formule, un guvern tehnocrat, poate o rotație. Cu alte cuvinte, înainte ca Guvernul Mureșan să fie votat, Nicușor Dan pregătește public nu dizolvarea Parlamentului, ci continuarea negocierilor cu același Parlament.

Atunci de ce a mai făcut desemnarea?

Prima explicație este că speră sincer ca amenințarea anticipatelor să producă voturile care lipsesc. Parlamentarii pot fi disciplinați de partide, dar sunt sensibilizați miraculos de perspectiva pierderii mandatului. Un deputat poate respinge din principiu un premier; îl respinge mai greu dacă votul său îl poate trimite acasă înainte de termen.

În acest scenariu, Siegfried Mureșan nu este doar un candidat la funcția de prim-ministru. Este și vehiculul prin care Nicușor Dan dobândește puterea constituțională de a dizolva Parlamentul. Iar anticipatele nu sunt neapărat destinația. Sunt amenințarea care trebuie să facă drumul inutil.

Mesajul către parlamentari ar putea fi tradus simplu: votați Guvernul sau îmi dați dreptul să vă trimit din nou în fața alegătorilor.

Este o formă de negociere dură, chiar dacă este rostită în tonul calm al unui profesor care explică o problemă de geometrie. Președintele nu ridică vocea, nu amenință direct și nu cere supunere. Doar așază pe masă posibilitatea dizolvării și îi lasă pe parlamentari să calculeze singuri cât valorează lunile rămase din mandat.

A doua explicație este că Nicușor Dan dorește un guvern apropiat politic de el, dar nu vrea să-și asume costul construirii unei majorități. L-a desemnat pe candidatul susținut de PNL, USR și UDMR, deși aceste partide nu au împreună voturile necesare. Președintele a ales omul; partidele trebuie să găsească parlamentarii.

Dacă majoritatea se formează, Cotroceniul va obține guvernul dorit. Dacă nu se formează, responsabilitatea va putea fi transferată asupra partidelor, asupra PSD, asupra parlamentarilor care au refuzat „stabilitatea” sau asupra premierului desemnat care nu a fost suficient de convingător.

Este o arhitectură politică foarte comodă: președintele desemnează, candidatul negociază, Parlamentul votează, iar vina circulă până când nu mai aparține nimănui de la Cotroceni.

A treia explicație este cea mai interesantă: Nicușor Dan nu dorește neapărat dizolvarea Parlamentului, ci dorește dreptul efectiv de a-l dizolva. Până la al doilea vot negativ, anticipatele sunt doar o temă de presă. După al doilea vot negativ, ele devin o opțiune constituțională aflată exclusiv în mâna președintelui.

Atunci raportul de forțe se schimbă.

Președintele nu va mai veni la consultări ca mediatorul care îi roagă pe liderii partidelor să găsească o soluție. Va veni ca omul care poate decide dacă aceiași lideri și aceiași parlamentari își continuă mandatul sau se întorc la alegători. „Alte discuții” vor exista, desigur, dar nu vor mai fi aceleași discuții. Deasupra mesei va atârna decretul de dizolvare.

Poate tocmai aceasta urmărește Nicușor Dan: nu neapărat anticipate, ci o negociere purtată din poziția celui care le poate declanșa.

Ar fi însă o strategie cu riscuri uriașe. Dacă amenințarea este folosită prea des și niciodată pusă în aplicare, ea devine decor. Partidele vor înțelege că președintele nu dorește cu adevărat alegeri și vor continua să tergiverseze. Dacă, dimpotrivă, dizolvă Parlamentul, Nicușor Dan nu poate controla rezultatul scrutinului. Alegerile anticipate nu garantează un Parlament mai cooperant, o majoritate proeuropeană sau un guvern apropiat Cotroceniului. Pot produce o fragmentare și mai mare sau o consolidare a forțelor politice pe care președintele ar prefera să le țină departe de guvernare.

Președintele se află astfel în fața unei dileme pe care singur a construit-o. Pentru a speria Parlamentul, trebuie să pară dispus să-l dizolve. Pentru a evita riscul electoral, trebuie să găsească un guvern în actualul Parlament. Pentru a obține acel guvern, trebuie să negocieze cu partidele pe care amenințarea anticipatelor ar trebui să le disciplineze.

De aceea, declarația de la New York este mai importantă prin ceea ce evită decât prin ceea ce spune. Nicușor Dan nu afirmă că va dizolva Parlamentul dacă Guvernul Mureșan cade. Nu afirmă nici că va continua obligatoriu desemnările. Spune că vor exista „alte discuții”.

Această ambiguitate nu este întâmplătoare. Dacă și-ar anunța de acum decizia, și-ar pierde principalul instrument de presiune. Parlamentarii trebuie să creadă că pot fi trimiși acasă, iar partidele trebuie să spere că vor mai primi o șansă. Fiecare trebuie ținut între teamă și speranță până în ziua votului.

Ce vrea, așadar, Nicușor Dan?

Cel mai probabil, nu dorește alegeri anticipate ca primă opțiune. Dacă le-ar dori, nu ar pregăti deja public variantele de după eșecul Guvernului Mureșan. Dorește un guvern format în actualul Parlament, dar unul care să nu fie controlat de PSD și să nu depindă de AUR. Dorește ca PNL, USR și UDMR să constituie nucleul guvernării, iar voturile lipsă să apară sub presiunea fricii de alegeri.

Mai presus de toate, dorește să ajungă la următoarele consultări având în buzunar posibilitatea dizolvării Parlamentului.

Siegfried Mureșan trebuie să încerce să obțină Guvernul. Dacă reușește, Nicușor Dan câștigă un executiv apropiat. Dacă nu reușește, președintele câștigă o armă constituțională. Din această perspectivă, desemnarea nu este lipsită de logică nici măcar dacă se încheie printr-un eșec.

Rămâne însă întrebarea pe care Cotroceniul nu o poate amâna la nesfârșit: ce va face președintele după ce va primi puterea pe care acum pare să o construiască?

Va dizolva Parlamentul sau va folosi amenințarea dizolvării pentru a obține de la același Parlament guvernul pe care îl dorește?

În ziua în care Guvernul Mureșan va cădea, dacă va cădea, Nicușor Dan nu va mai putea spune că soluția se află doar la partide. Soluția — și răspunderea — se vor afla și la el.

Atunci vom afla ce vrea, de fapt, președintele.

Până atunci, știm doar ce își dorește să creadă Parlamentul: că îl poate dizolva.