Au apărut din nou rândunicile

Au apărut din nou rândunicile. Le-am văzut ieri dimineață, așezate pe firele de curent din fața casei, exact în locul în care le văd de câțiva ani. Nu știu dacă sunt aceleași. Probabil că nu. Dar nici nu contează prea mult. Rândunicile au felul acesta de a te face să crezi că se întorc, chiar dacă, de fapt, se întorc altele. În august, apariția lor are ceva neliniștitor. Primăvara le așteptăm. Vin de departe, se învârt pe lângă streșini, repară cuiburile, se ceartă între ele, dispar și se întorc de zeci de ori pe zi. Sunt gălăgioase și grăbite, ca niște oameni care tocmai s-au mutat într-o casă și au prea multe de făcut. Atunci prezența lor înseamnă început. Acum e altceva. Se strâng. Dimineața sunt câteva. Peste două zile sunt douăzeci. Apoi cincizeci. Firele de curent se umplu încet și, fără să-ți spună nimeni, înțelegi că vara a început să-și strângă lucrurile. Calendarul poate să spună ce vrea. Mai sunt zile fierbinți, iarba încă miroase a vară, roșiile se coc în grădină și după-amiaza soarele te alungă în casă. Dar rândunicile știu ceva ce noi preferăm să amânăm. Că vine vremea plecării. De când m-am mutat la țară, am început să mă uit mai puțin la calendar și mai mult în jur. La oraș știam că vine toamna când apăreau colecțiile de toamnă prin magazine și începea aglomerația din septembrie. Aici lucrurile sunt mai puțin politicoase. Nucul lasă câte o frunză galbenă în iarbă. Diminețile devin puțin mai reci. Soarele nu mai cade în același loc pe peretele casei. Câinele caută iar bucata de lumină de lângă poartă. Și apar rândunicile pe fire. Nu fac nimic spectaculos. Stau. Uneori pleacă toate deodată, fără motiv, fac câteva cercuri deasupra satului și se așază din nou. Parcă repetă ceva. Poate drumul. Poate curajul. Le privesc și mă gândesc că noi, oamenii, ne-am complicat teribil plecările. Avem bagaje, explicații, regrete, promisiuni că vom suna, fotografii făcute înainte de drum și obiceiul de a ne întoarce de două ori să vedem dacă am încuiat ușa. Ele pur și simplu pleacă. Și, mai ales, știu când. Poate aici este lucrul care mă tulbură cel mai mult. Noi rareori știm când trebuie să plecăm. Dintr-un loc. Dintr-o meserie. Dintr-o poveste. Dintr-o iubire care s-a terminat înainte să avem curajul s-o recunoaștem. Uneori rămânem ani întregi după ce totul s-a încheiat, numai fiindcă ne-am obișnuit cu streșina. Rândunicile nu negociază cu anotimpurile. Când vine timpul, se adună. Poate că tocmai de aceea mă uit la ele în fiecare august cu o curiozitate pe care n-o aveam când eram mai tânăr. Atunci plecările mi se păreau provizorii. Aveam impresia că orice drum poate fi făcut și invers, că oamenii pot fi găsiți acolo unde i-ai lăsat, că locurile așteaptă și că timpul, dacă nu chiar stă pe loc, măcar are bunul-simț să meargă mai încet. Nu are. Uneori te întorci și casa există, dar omul nu mai este. Alteori omul există, dar nu mai e cel pe care l-ai lăsat. Iar câteodată te întorci tu și descoperi că cel schimbat ești chiar tu. Rândunicile par să fi rezolvat de mult problema asta. Ele nu se întorc la timp. Se întorc la loc. Poate găsesc aceeași streașină. Poate același cuib. Poate doar o bucată de lut rămasă lipită sub acoperiș, dintr-o vară pe care noi am uitat-o. În dimineața asta erau și mai multe pe fire. Mi-am băut cafeaua și le-am privit o vreme. N-am numărat câte sunt. La anumite vârste începi să înțelegi că nu tot ce trece prin fața ta trebuie numărat, măsurat sau explicat. Unele lucruri trebuie doar văzute. Peste câteva săptămâni, într-o dimineață, firele vor fi goale. Probabil că nici nu voi observa în prima zi. Apoi voi ridica ochii și voi înțelege că au plecat. Și satul va fi, pentru câteva clipe, puțin mai mare și puțin mai gol. Până la primăvară.